“SCRISOAREA” –
Părinţilor mei dragi (Marin Voican Ghioroiu)
Voteaza
articol:
· 3263 afisari
… Când
m-am trezit din somn am auzit-o pe bunica Elena spunându-i mamei: - Nu mai
plânge, fata mea!… Gândeşte-te că ai copilul ăsta lângă tine, cum te-am avut şi
eu.- Mamă, te rog să mă înţelegi: simt că mi se duc puterile şi cred că nu mai
apuc ziua când am să-l văd pe Iliuţă…- Aşa ne-o fi fost soarta: tu nu ai avut
norocul să-l vezi pe taică-tu care s-a prăpădit de tânăr… undeva în apropierea
Mărăşeştilor. Nici măcar nu te născuseşi când a plecat la răzbel. Unde s-or
odihni oasele lui? Nici în ziua de azi nu am aflat unde-i este mormântul.-
Nu-mi doresc să mai trăiesc singură!
- Ce-o vrea
bunul Dumnezeu… Dacă îi e dat să trăiască, vine el…
- Când, mamă?
Niciunul dintre camarazii lui, cu care a luptat la Tatra, nu l-au mai văzut din
data de 9 Mai ’45… De atunci au trecut doi ani şi nu am primit răspuns: e mort,
trăieşte, e prizonier?!
- Aneta,
culcă-te şi încearcă să dormi, că abia au cântat cocoşii de miezul nopţii. Ce
vrei să faci, să-ţi distrugi sănătatea? Nu mai aprinde lampa că-l trezeşti pe
Marinică!
- Nu pot să
dorm, vreau să-i mai scriu câteva rânduri…
După ce a
aprins lumina, a ieşit afară să mai aducă un braţ de lemne pentru foc. Era în
plină iarnă, iar în geamuri loveau cu furie crengile de la corcoduş, fiind
mişcate de vântul care şuiera ca un haiduc, spulberând fulgii de zăpadă şi aşezându-i
în grămejoare peste lucrurile din tindă. Când a deschis uşiţa sobei, flacăra
roşiatic-pală a focului a prins să cânte duios, parcă-mi şoptea cu dulci
cuvinte: „Dacă eşti copil cuminte şi-nchizi ochişorii ca să dormi, am
să-ţi-l aduc pe Făt-Frumos… şi o să-l vezi cum ia în mâini jar de pe vatră şi-i
dă armăsarului său cel năzdrăvan ca să poată zbura ca vântul şi gândul… s-o
aducă pe frumoasa zână, Ileana Cosânzâiana, care a fost răpită de un zmeu
fioros!”.
Nu ştiu când a
venit moş Ene pe la gene, dar când m-am trezit, soarele îmi surâdea în geam şi
mă chema la săniuş. Cum nu puteam să uit vorbele pe care le auzisem în noaptea
aceea, după ce mama şi bunica au plecat să aducă un car de lemne de la Vâlceaua
Badii, m-am urcat pe un scăunel şi am deschis dulăpiorul unde erau o mulţime de
scrisori, un caiet, câteva creioane chimice şi o cărticică „Gruia lui Novac
Şoimanul” din care-mi citeau uneori…
Cu părinţii la 3 luni
- Doamne, câte
scrisori! Când le-o fi scris?
Am deschis un
plic şi… cum nu prea citeam cursiv, am început să îngân fiecare cuvânt pe care
buna mea mamă i-l adresa lui tata: „Ilie, a mai trecut un an de când ai
plecat, şi mi-e aşa de greu că nu eşti cu mine. Să-l vezi pe Marin… a-nceput să
vorbească binişor. Aleargă la poartă şi, când vede pe cineva pe drum, mă
strigă: Mamă, a venit tata!”.
În fiecare zi
luam câte un plic şi-l citeam cu mare plăcere, ba uneori îl vedeam pe tata (mă
uitam la poza în care era ginere lângă mama) cum se coboară din imaginea de pe
perete, se întrupează în soldat cu puşcă peste umeri, chipiu pe cap, mantaua
desfăcută la piept, cu braţele larg deschise, zâmbeşte şi-mi face semn să mă
apropii, şi atâtea-mi povesteşte despre luptele pe care le duce cu duşmanul pe
front, ca apoi să mă sărute şi să-mi spună s-o ascult pă mămicuţa că-i singură
şi neajutorată. De câte ori nu era să mă prindă bunica Elena că, în loc să
învăţ, mă ocupam cu citirea scrisorilor… iar ochii, nu rareori, mi se umpleau
de lacrimi şi plecam grăbit din faţa ei. Când vorbeam cu prietenii mei le ziceam
că tata o să vină de pe front cât mai curând şi o să-mi aducă o sabie
adevărată, dar mă ruşinam ca să le spun cum îl vedeam în închipuirea mea;
păstram secretul numai pentru mine, iar când rămâneam singur în casă mă rugam
să mai vină şi să stăm de vorbă.
Tot citind
acele scrisori pe care mama le scria într-una, dar nu avea cum să le trimită
lui tata (neavând adresa lui), ci le păstra ca pe un odor de mare preţ în
dulăpiorul amintirilor, că uneori mai vorbea singură prin casă: „… ai să le
citeşti când vii, dragul meu”, într-o zi, dacă-mi aduc bine aminte, după ce am
venit de la sfânta biserică, unde m-am grijit pentru sfintele Paşti la
părintele Cezar, am luat un caiet de dictare şi m-am dus sub umbra unui cireş
înflorit din grădină, unde-mi pusese bunica o măsuţă pentru scris temele pe
care mi le da învăţătoarea Petruţa Titilică.
În jurul meu
era atâta lumină, iar zumzetul albinelor mi se păreau că-s un cor minunat ce-l
întâmpină pe Iisus Christos, mă făceau să zâmbesc fericit. Printre butucii de
viţă, care-şi arătau lăstarii cu micuţii struguri abia îmbumbiţi, semn că în
acest an vom avea parte de rod bogat, am văzut două mierle îmbrăcate în voal
negru, care-şi strigau cu fluierături prelungi, soţiorii. Pe cele două
mierliţe, în imaginaţia mea, le asemuiam cu mama şi bunica jelind zi şi noapte
pe bunicul Dumitru Tetoianu – decedat la Mărăşeşti în 1918 – şi pe tata, Ilie
Voican, plecat să lupte pentru eliberarea patriei pe frontul de apus, în cel de
al Doilea Război Mondial.
Am deschis
caietul şi, când am scris primele cuvinte… Câteva petale albe de cireş s-au
aşezat pe coala din faţa mea, prevestire bună că tata era pe aproape şi-mi
înţelegea sufleţelul meu, dornic să-i spun că mi-e tare dor de el şi-l aştept
cu nerăbdare să vină acasă:
„Tăticule
dragă, am crescut mare şi merg la şcoală. Vreau să te întorci acasă! În fiecare
zi le spun colegilor şi prietenilor cu care mă văd… că în curând ai să vii
acasă şi-mi vei aduce o sabie adevărată. Ne jucăm… «De-a robia» şi trupa mea
învinge mereu, dar nu suntem răi cu prizonierii… aşa cum am auzit de la bunica
şi mama că pe front, cei învinşi, sunt împuşcaţi. Când îi pedepsim, noi îi
obligăm să ne ducă în cârcă vreo câţiva metri, şi să se recunoască învinşi, şi
iar începem jocul nostru de copii… Oamenii mari de ce nu se joacă la fel!? Te
pup! Băiatul matale, Marin”
Am cumpărat un
plic de la unchiul Constantin Pătraşcu şi am scris la destinatar „Sergent
Voican Ilie”, iar la adresă, neştiind unde s-o trimit, fiind convins că o să
vină cât mai curând ca să citească misiva mea, am trecut „Dealul Viilor, Gorj”.
Nu-i greu să se
înţeleagă ce a urmat: zeci de scrisori am compus către tăticul meu iubit, în
care puneam flori de toporaşi, cocorăii, ghiocei, zambile, petale de cireş,
păr, piersic, gutui, salcâm, liliac… – după cum înfloreau pomii ori plantele de
câmp – trandafiri galbeni şi roşii, petale de bujor, merişor, trifoi, fragi,
smeură, răsură, măceş, cârciumărese, lobidragi, crizanteme… Frunze de busuioc
şi iasomie luau drumul cutiei poştale, un gemantan de campanie aşezat în podul
casei, lângă coşul de evacuare a fumului, locul preferat al motanului
Dodoloanţă, prieten bun cu şoriceii pe care-i admira şi, din prea multă
dragoste, când se jucau, fiindu-i prea mare drag de ei, mai ronţăia câte unul…
ca divertisment, numai ca să nu şi-o ia în cap chiţcanii şi să nu-l respecte,
că… doar el era şeful prin pod!
Când o priveam
pe biata mama, care slăbise în ultimul timp de ajunsese ca o umbră – ochii i se
duseseră în fundul capului – spunând mereu că-şi pune capăt zilelor… am fost cuprins
şi eu de tristeţe, iar în micile mele scrisori către tata, spre deosebire de
cele de la început, invocau sfânta moarte… Aşterneam în versuri nevinovate
ideii de care, acum când trec cu ochii peste versuri, mă înfior, fiindcă
începusem să cred că eu voi pleca întâiul spre ceruri:
IUBITE TATĂ
Te-aştept ca-ntotdeauna…
estinul crunt ne-a despărţit;
Eu grijă am de mama,-acuma;
Îmi eşti atât de drag, îţi zic…
Iubit părinte, îţi trimit
Cuvântul cel din urmă
Aş vrea să te sărut!
Dar viaţa mi se curmă
Aş vrea cu tine să petreci
Sâmbăta ce vine…
***
Sfârşitu-i trist, şi toate trec,
Căci mă despart de tine
Erai atât de bucuros,
Când mă ştiai cu tine.
Acuma roagă-L pe Cristos
Să-mi facă-un singur bine:
Din ceruri, unde voi zbura,
Să-mi lumineze calea toată,
Să pot vedea căsuţa mea
În care plângi, iubite tată!
*****
O întâmplare,
aproape fericită, a scos-o pe mama din starea ei disperată şi, crezând într-un
miracol, a mers la Turnu Severin cu mai multe femeii de pe valea Olteţului să-l
întâmpine pe tata, fiindcă se auzise că un tren de prizonieri va fi adus din
Rusia în luna august. Am văzut cum mama se „îndreptă” pe zi ce trece… Când am
plecat la Turnu Severin, în ultimile zile ale lui august, să nu-mi vină să
cred… chiar am auzit-o cântând prin casă: „Dorule te-am aşteptat/ Sufleţel bun
şi curat…”
Întradevăr au
fost aduşi nişte foşti prizonieri din Uniunea Sovietică, dar tata nu era
printre ei. Atunci s-a întors Ion Sturzu, verişorul mamei care muncise sub
knutul sovietic în minele de cărbuni de lângă lacurile Onega şi Ladoga, care
ne-a dat o mare speranţă, zicând: „Netă, Ilie nu e mort, a fost luat odată
cu mine prizonier în Rusia, dar nu l-am mai întâlnit. De-ai şti cât m-au
chinuit… Muncă de rob, Netă! Uită-te cum arăt, nu mai pot să stau în picioare.
Îmi pare rău că nu l-a mai văzut pe cumnatul Ilie ca să-ţi spun ce face, dar
sunt sigur că trăieşte şi o să se întoarcă acasă. Cât să-l mai ţină!? Cred că o
să-i dea şi lui drumul”.
Multe
întâmplări din sclavia petrecută la ruşi a mai povestit unchiul Ion la toţi
ghioroienii şi… nu după prea mulţi ani, a părăsit această lume cu războiul ei
blestemat… război care a răpus milioane de oameni, a lăsat văduve, mame
îndoliate şi copii orfani. În amintirea acelei zile de la Turnu Severin am
scris o poezie (pe care… când o citesc simt că ochii mi se umplu de lacrimi:
TRINU-I TRIN,
NU ESTE OM
Of! în gară, la Severin,
O măicuţă şi-un copil
Ochii-nlăcrimaţi aveau,
Cu mare jale-i strigau:
***
- Trinule, tu ai motor,
Eşti din fier şi nu ai dor,
Îmi duci soţul la armată,
Iar eu rămân supărată …
***
Fiară rea şi blestemată,
Dacă tăicuţul lui pleacă,
Cine-o să mai stea cu el,
Cum va creşte singurel?
***
Trinule, nu-mi ai habar,
Cât dor are-un militar,
De soţie şi părinţi
Şi de copiii iubiţi?
***
- Suflet n-ai şi nu te doare
De-a mea mamă iubitoar
Milă n-ai, n-o să suspini
Că-mi duci tata prin străini …
- Trinule, să nu mai poţi
Să alergi mereu pe roţi!
Să n-ai timp de odihnit
Şi să-mi rămâi părăsit!
***
Să te faci în scândurele,
Aşchiuţe şi surcele,
Să iei foc, să te aprinzi,
Ţara să n-o mai colinzi!
***
Trinule, de n-ai fi trin
Să nu ne mai aduci chin
Numele de dor să-mi porţi
Să ne laşi iubiţii soţi
***
Să nu-i iei, lasă-i acasă
Să duc-o viaţă frumoasă
Copilaşii să şi-i crească
Din suflet să ne iubească!
***
Trinu-i trin, nu este om …
Nu-mi are milă nici dor
Nici de lacrimi nu îi pasă
Nici de cel ce casa lasă.
*****
Toamna, spre sfârşitul lunii octombrie 1947, când pe câmp
se tăiau ultimii ştiuleţi de porumb… la poarta casei noastre s-a oprit un om a
cărei faţă era arsă de soare şi cu o barbă de călugăr de la mânăstirea Căluiu…
Privirea lui trăda veselia unor ochii căprui care, peste puţin timp, se scăldau
în lacrimi de fericire. A încercat să mă strângă la piept, dar eu speriat… am
strigat-o pe mama spunându-i că o caută un „ţigan” care are nevoie de ceva de
mâncare!
- Mărine, copilul meu drag… Vino să te
sărut. Nu credeam că Dumnezeu mă va ajuta să te văd pe tine şi maică-ta!
***
Aşa a-nceput drumul condeiului meu! De peste şaizeci şi
cinci ani, mă străduiesc să dezleg „Taina scrisului”, adăugând în „Cartea
vieţii mele” multe scrisori către voi iubiţii mei cititori! Mi-am dat seama că
scrisul – această formă de comunicare dintre oameni – este un mijloc important
de legătură sufletească. Astăzi, când deapăn amintiri scumpe vieţii mele, te
invit cititorule să te dezvălui – fiindcă sunt sigur că ai scris şi tu cândva
măcar o scrisoare de drag şi dor… aşa cum am făcut eu, copilul de şase ani
nerăbdător să-şi vadă părintele… De atunci, până în ziua de azi, cu dor
nestins, am aşezat în cuvinte pline de iubire gândurile mele, pe care le-m
şlefuit, le-am dat murmur de izvoare şi le-am pus mai apoi în cântece
nemuritore: doine, balade… pe care sunt sigur că le-ai auzit din fragedă
pruncie. De aceea, ori de câte ori aştern o scrisoare pe o coala albă simt o
puternică emoţie sufletească şi un respect deosebit pentru litera scrisă…
CĂSUŢA DIN
RĂSCRUCE
La căsuţa din răscruce,
Unde dorul iar m-aduce
Iarba a crescut în curte,
Iar uluca-i putrezită…
Şi portiţa-i zăvorâtă -
Dorul fierbinte m-aduce,
Dorul ei nespus de dulce!…
***
Doamne,-aici e plaiul sfânt,
Locul unde m-am născut -
Şi unde am copilărit…
Viţa a cuprins pridvorul
Şi se urcă spre fereastră,
Unde s-a uscat muşcata –
Fără apă într-o glastră.
***
Sub o şipcă, lângă scară,
Caut cheia să descui
Taina unei lumi trecute…
Care-a fost, şi-acuma nu-i.
Doar putere dorului,…
Ea în suflet îmi trăieşte,
De trecut îmi aminteşte.
***
S-au stricat pereţii sobei,
Lângă care mă-ncălzeam,
Şi-ntr-o lume de iluzii…
Câte oare nu visam?
Tresăream când vântu-n geam
Îmi bătea, şi-i auzeam
Cum striga noaptea pe Deal.
***
Glasu-i dulce de copil…
Mă chema cu el să vin
Peste câmpuri să colind.
Prin pădure să alerg,
Flori gingaşe să culeg,
Ghirlande să fac din ele,
Să le dau iubitei mele…
