Scriitorul şi compozitorul Marin Voican-Ghioroiu este unul dintre valoroşii creatori de opere literare şi muzicale, trăitor în România tainică, în acea ţară a neamului acesta unde sufletul şi inima sunt două coordonate ale spaţiului unde dorul ne suspină pe umăr veşnicindu-ne. Spun asta pentru că i-am citit fiecare carte apărută până acum, i-am ascultat creaţiile prin vocea inegalabilei sopranei Rodica Anghelescu observând că ele poartă în sine dragostea de românesc.
Această carte, intitulată sugestiv „Doina de jale, Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu”, arată, în prima parte, şi talentul de eseist al lui Marin Voican- Ghioroiu. Un eseu frumos despre muzică şi referire la „Doina de jale” a maestrului Gheorghe Zamfir, cel mai
mare artist al naiului, ivit din seva pământului pe care a păşit cu vreme în urmă Mihai Eminescu. Doina a fost cântată la Ateneul Român, pe 15 ianuarie 2014, unde a avut loc un spectacol omagial „ÎNCHINAREA LA LUCEAFĂR” - dedicat poetului naţional, la 125 de ani de la trecerea sa în eternitate. Participant la această manifestare, Marin Voican-Ghioroiu găseşte prilejul de a ne face cunoscută, mai din aproapele inimii, „Doina de jale” (combinaţie între nai şi orgă), o capodoperă a lucrărilor muzicale româneşti.
Explicând în detaliu trăirea săvârşită prin ascultarea doinei, autorul pătrunde în poveştile copilăriei sale, cu haiduci pe care-i chema Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia lu’ Novac, Toma Alimoş, eroi doiniţi cu jale de fluierul şi versul ţăranului necăjit de neiubire. Modul
cum e descrisă curgerea doinei din naiul maestrului, când lin, când aprig, asemenea dorului nostru şi referirea la dulceaţa copilăriei petrecute printre neînfricaţii luptători întru libertate, arată că Marin Voican-Ghioroiu este un fin analist al interiorului uman românesc, aşa de bine exprimat auditiv de naiul lui Gheorghe Zamfir. Doina din naiul Zamfirului jeluieşte atât rostul românului oropsit, prin veacuri, cât şi pribegia compozitorului printre străini, departe de tăcerea pământului şi de oful mamei stând pe prispă cu ochii în lacrimi spre zarea cea mare, aşteptându-şi feciorul.
Eseul lui Marin Voican-Ghioroiu arată, uneori, prin vers, desluşiri ale semnificaţiilor doinei, ca lacrimă a bucuriilor şi necazurilor românului: „Tristeţe mânca-te-ar corbii, / Să te bag sub firul ierbii, / Şi peste tine să calc!... Sau: „Maică, măiculiţa mea!.../ Pâinea, miere de-ar avea,
/ Apa, vin de s-ar făcea.../ Nu este ca-n ţara mea...” Dacă prin nai simţim zbaterea sufletului românesc, prin orgă ni se prevesteşte învierea Mântuitorului (această Doină de jale este coloana sonoră a filmului ADORAȚIA SFINTEI FECIOARE MARIA), semnificându-se prin
această creaţie a Zamfirului, îngerescul din firea neamului românesc.
Din când în când, cu abilitate reportericească, în eseul său, autorul revine la realitatea spectacolului închinat Eminescului, fapt ce demonstrează că în spatele eseistului stă reporterul de suflet Marin Voican-Ghioroiu.
Dor de Eminescu:
„Părinte drag, Poet iubit!
Tu poţi cu Dumnezeu să stai
Înpoarta sfântă de la Rai;
Că ai muncit şi ai tot trudit...
Ca versului să-i dai mărire,
Iar chipul mamei-ai făurit,
Şi-naur fin, cuvântu-ai dăltuit,
În inimi pentru nemurire,
Prinarmonii nepieritoare,
Şi-n ritmul muzicii cereşti,
Ai pusarome pământeşti
Şi murmur dulce de izvoare,
În simfonii nemuritoare...
Cadenţă timpului ai dat;
Spre înălţimi le-ai ridicat
Spre glorie nepieritoare!”
Pe o altă margine de inimă se deşiră versurile din partea a treia a cărţii – Dor şi numai dor din Dealu' Ghioroilor –, ele fiind fragmente din amintirile autorului când copilărea în satul natal, jucându-se cu poeziile lui Eminescu, laolaltă cu doinele ori baladele lăutarilor ce
încâlceau limbile şi linişteau, pentru o vreme, sufletele celor ce poposeau în cârciumioara lui Ilie Voican.
O carte frumos scrisă, un autor cu talent şi
aplecare către valorile românescului din noi.
Prof. Dr. George BACIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu