TESTAMENT FĂRĂ REGRETE

(Eminescu către unii urmaşi din ziua de azi)

Ştiu, vă este foarte greu să scrieţi versul lapidar…

Pagini înnegriţi de-a surda, cum e proză din ziar.

Că n-au cap! dar nici în coadă le-nţelege cineva?

Doar o strofă să reţină, nu cred că v-ar memora.

Ar găsit-o cum pe timpuri, în Vestu-ndepărtat,

Mulţi bărbaţii îmi vânturară tot nisipul lăudat…

Aurul nu mi-au aflat, că li se-ascundea mereu,

Tot aşa e strofa voastră, un strigăt fără ecou.

…………………………………………………...

*Eu am timp…, căci veşnicia nu e dată orişicui,

Dar citesc în altă limbă versul şubred, gol şi şui.

Unde-i Limba învăţată de la buna noastră mamă?

Cui vă adresaţi şi scrieţi, cine vă mai ia în seamă!

Cruce-mi fac şi-ntreb tiparul, cum o poate trece

Vorba searbădă, amici? Văd că praful se alege

Şi de limbă, şi de rimă, de dactilă, ritm şi vers...

De-mi sunteţi urmaşii mei? Altă limbă aţi ales.

Că n-aveţi măcar ruşine de cei care au muncit!…

Rog, în ţara cui vă credeţi, voi pe cine aţi slujit?

Cu ce bani plata vă face! Mai aveţi ceva să daţi?

Aţi trădat ţara şi Limba!... ca borfaşii vă purtaţi.

Nume nu puteţi lăsa; timpu-n carte... nu vă trece!

Nu iubiţi Limba şi portul; banul mi l-aţi luat ca lege

Şi religie vă este. Lustruind şi slăvind la potentaţi;

Ţelul vostru e câştigul..., să fiţi mari, să fiţi bogaţi.

Iar ce scrieţi, e cenuşă… şi nici ea n-o să rămână!

Conştiinţa nu vă mustră pentru ce scoateţi din gură

E otravă blresetemată: pirul nu mai creşte-n arătură...

Se sufocă. Ce atingeţi se usucă, va fi pulbere şi zgură.

Vai, cât de bine-aţi reuşit! Ce succes, pigmei vânduţi:

Limba dulce o ciuntirăţi..., sclavi perverşi şi-mbogăţiţi.

Căci de straie-aţi dezbrăcat-o, lipsind-o de conţinut...

Şi-aţi uitat că va fost mamă, când la sânul ei aţi supt.

Dacă gândul mi-l aşterneţi peste coală şi-o s-apară,

Daţi-i formă, armonie, să-nţeleagă... 'ntreaga ţară...

Tot românul să priceapă ce vreţi voi să transmiteţi;

Cine credeţi că plăteşte scrisul sterp, vânduţi poeţi!?

Nu vreţi să mă copiaţi? Oare cine v-a cerut? Spuneţi!

Dar să scrieţi ca românul, că vă-ntreb de ce nu vreţi?

Dacă strofa-i clară, simplă… cum românului îi place;

Dragi urmaşi, asta-i poeziea şi cu sufletul mi se face.

Dacă-n piept inima voastră bate a clopot dogit...

Nu simţiţi versul cum cântă, sufletul nu-i copleşit

De iubire şi plăcere... când ascultă limba sfântă,

Mintea nu percepe versul, strofa-i veşnic întreruptă.

Dacă toate ce v-am spus, în urechea voastră sună:

Versul vine, strofa curge lin, ca melodia pe strună.

Doar atunci se-aştern pe file şiruri de mărgăritare...

În grai dulce fără seamăn care, mama nostră, iubitoare,

Ni l-a strecurat în suflet, ca pe-o muzică de vis…

Cu trăiri, doine de dor, căci din inimă ne-a spus:

“Să le duceţi mai departe, sunt a noastră bogăţie—

Nu uitaţi Limba şi Portul, nici frumoasa Românie!”

Vin şi-ntreb: ce gând aveţi, ce speranţă vă animă,

Pe soclu urcaţi prostia de-o credeţi că e sublimă?

De ce-o faceţi uitând mama, care v-a hrănit cu lapte...

E păcat, nu stâlciţi limba, vă opriţi, nu se mai poate!

N-aveţi voie să lăsaţi printre flori crunta otravă!

Alte flori veţi otrăvi, iar pedeapsa-i foarte gravă.

Nu-i o pierdere căci ţara de voi uită. Nici n-aţi fost...

Viitorul vă condamnă, fiindcă-aţi scris atât de prost.

                                  * * *

Vrând-nevrând, câte-un copil a voit să vă citească;

Asta-i crima ce-aţi comis: mintea lor copilărească...

A luat de la voi prostia, în care-mi sunteţi bogaţi,

Ţara-ntreagă a cuprins răul; este timpul să-ncetaţi! 

Voi slujiţi să prindeţi banul, în pungă să-l strecuraţi?

Dar vă mai trebuie chemare. Nu aveţi? Să renunţaţi!

Prostul să steie-ascuns, nu ca păduchele în faţă...

Ţara e plină de hoţi ca voi şi tot minte nu se-nvaţă. 

Fiindcă-atât o sufocarăţi, aţi răpus-o, nu mai poate

Să înghită cu sughiţuri la minciuni prea gogonate...

Poporul-i sătul, nu mai rezistă, foamea îl pândeşte,

Din sărac ce-a fost odată, zi de zi... tot sărăceşte.

Ah! dar să piardă poezia, versul prins în strofa ei?...

De pe lista de urmaşi, eu v-am şters dintr-un condei!

Cum în testament v-aş trece? Istoria să vă şteargă!

Nu ne trebui impostori, ca din Limba noastră dragă

Să-mi  încropiţi un talcioc din jargoane-mprumutate...

Cum voiţi să-mi fiţi urmaşi? Cioplitori de oale sparte!

GLOSSĂ NOUĂ

 „Vreme trece, vreme vine...”

Cu minciuna cât mai ţine?

„Toate-s vechi şi toate-s toate...”

Se descurcă cine poate.

„Ce e rău şi ce e bine?”

Când trăieşti viaţă de câine.

„Tu te-ntreabă şi socoate...”

Îţi ajung banii de moarte?

„Nu spera şi nu ai teamă!...”

Când poliţia te cheamă..

„Ce e val cu valul trece...”

Vorbe-n vânt cu apă rece.

„De te-ntreabă, de te cheamă...”

Te miri ca la panoramă.

„Tu rămâi la toate rece...”

Nu un an, de trei ori zece.

Ce le pasă dacă ţie

Ţi s-a stins orice dorinţă...

La tâlhari, cu-a lor hoţie,

N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte...

Cu minciuna cât le ţine;

Alţi flecari, altă poveste...

Vreme trece, vreme vine.

De-aşa vremi avurăm parte,

Şi întruna-am îndurat...

Unii mor, s-au săturat,

Numai cel care-a furat...

Şi a dat abil din coate;

Se descurcă cine poate –

Ce-aţi crezut că s-a schimbat?

Toate-s vechi şi toate-s toate.

Fratele, care-ţi e bun,

Ani în şir; chiar mama ta,

Nu te vor! Cu toţi susţin

Doar tribuni de mahala...

Nu mai ştii pe cin’ să crezi!?.

Când trăieşti viaţă de câine;

De eşti treaz, parcă visezi –

Ce e rău şi ce e bine...

Că pământul nu-l mai vrei,

Nici recolta s-o culegi;

Asculţi vorbe la mişei,

Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas...

Îţi ajung banii de moarte?

Doar atât ţi-a mai rămas;

Tu te-ntreabă şi socoate

Cin' te apără de rele

Şi dreptate îţi mai face,

Ori te scapă de belele?

Ce e rău în toate astea,

Când poliţia te cheamă!...

E activă doar când tace;

Şi de te-o lovi năpasta...

Nu spera şi nu ai teamă.

Când aştepţi apa să intre

Iar în matcă, între maluri;

Unii spun că nu ai minte:

Marea naşte alte valuri!...

Stai! N-asculta, la fiecare,

Vorbre-n vânt şi apă rece –

Mulţi neghiobi pământul are,

Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,

Şi cât ai să-mi pătimeşti...

Ţi se pare-o promenadă?

Cine-o face, nu ghiceşti!...

Eşti uimit, ai vrea să strigi,

Te miri ca la panoramă...

Nu vorbi, ce-o să câştigi

De te-ntreabă, de te cheamă?

Vezi că lumea-i trecătoare...

Unii şi-au ieşit din minţi,

Iar minciuna,-nşelătoare,

Te-ndeamnă de prag să uiţi,

Şi să dai cu capu-n grindă...

Nu un an, de trei ori zece,

Şi ce bine o să-ţi prindă!

Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece

Te miri ca la panoramă;

Vorbe-n vânt cu apă rece,

Când poliţia te cheamă....

Îşi ajung banii de moarte?

Când trăieşti viaţă de câine...

Se descurcă cine poate –

Cu minciuna cât mai ţine.