C O N F R U N T A R E  A

 

Peste două zile, mama

Intră-n clasă, mă ia teama,

Că părintele mă spune,

Şi mă face de ruşine.

Că am fost nechibzuit…

Nu i-am spus că am greşit.

Biata mama, ca o sfântă,

Stă-nlemnită şi se uită

Fără ţintă, iar eu plâng;

Nu mă vede, dar în gând,

Cred că-şi spune:”Cum de altul,

Nu îl puse necuratul

Să greşească? Doar al meu...

Parcă l-am făcut cu-un zmeu!

Ce mă fac de-l dă afară?

Taică-său... cred că-l omoară!”

Dup’ un timp şi-aduce-aminte:

-   Sărut mâna, bun părinte!

Eu… sunt mama lui Mărin...

-   Ne cunoaştem; asta ştim.

„Fratele măgar”... să treacă

La catedră, doar oleacă,

Să vadă şi mumă-sa…

Ce podoabă are ea!

Doamne! picioarele mele,

Nu puteam să stau pe ele.

Dinţii-mi clănţăneau, iar barba

Tremura mai rău ca iarna.

-   Dragă doamnă, -s om bătrân,

Dar aşa catâr..., îți spun...

N-am văzut în viaţa mea!

Ia aminte, dumneata:

El nu crede, că şi eu…

Îl iubesc pe Dumnezeu;

Îl slujesc, dar nu-l întreb;

Ce-ar răspunde unui bleg!?

Zic în gândul meu: „Te cred.”

Clasa-n foc atunci a dat:

Râdem toţi, dar pe-nfundat;

Apoi mi-a continuat:

-      Dumnezeu, care ne ţine…

Iar ăst porc... fără ruşine!

Îndrăzneşte, şi ar vrea...

Bunul Dumnezeu să-i dea

Un răspuns: ”De ce aşteaptă!…

Şi nu dă răsplată dreaptă?”

Auzi… un catâr neobrăzat...

Chiar pe Domnu a-ntrebat!?

Ce cu minte ne-a-nzestrat;

Cine dracu’ l-a-nvăţat?!

Sfinte, te rog, să mă ierţi!

Ce să fac cu-aşa orbeţi?...

Către mama se îndreaptă,

O priveşte şi m-arată:

-   E posibil! Mă credeţi?

Ar fi bine să-l înveţi…

Pentru oa așa 'ndrăzneală…

Trebui să dea socoteală!

Eu ca preot pot s-o-ncurc...

Că-l învăţ pe mameluc

Să-ntrebe,-ăl răzvrătit...

Pe Cristos cel răstignit?!…

…E copil, dar n-are minte:

Cum să spună-aşa cuvinte?

-   Bine zici, taică părinte…

Dar eu am bună credinţă.

-   Draga mea, am o dorinţă:

Ia de pune şi-l îndreaptă,

Că te văd, eşti o săracă…

Joarda bine o să-i facă.

De e răzvrătit din fire,

Ia și dă-i o lecuire!

Și-i întinde pe „Uscatul...

Mână-Lungă”… necuratul.

Mama-mpinge-ncet toiagul:

-   Părinte, când îţi calc pragul,

Sunt convinsă că puteţi,

Chiar matale să-l îndrepţi,

Să-l aduci pe calea bună.

Îi dau hrană, îi sunt mumă…

Drept vă spun, nu am putere,

E în post şi n-am plăcere...

Să-mi văd fiul schingiuit

C-a-ntrebat şi s-a-ndoit.

E firesc, da, un copil este;

Dumnezeu nu pedepseşte…

Că un biet copil întreabă,

Cum faci dumneata la tablă.

Dar te rog, sfinţia ta!…

Ia-l cu vorba, şi-i vedea

Că-i cu suflet…, milă are;

Veţi vedea, va creşte mare

Şi respect o să vă poarte,

Poate va scrie o carte;

În veci veţi fi pomenit,

Ca un popă liniştit...,

Care i-a-nvăţat cu drag

Pe copii... Pun rămăşag:

Veţi fi mândru că i-aţi dat,

Ce-aţi ştiut, l-aţi învăţat:

Drept să fie..., om cinstit;

Ai să-mi fii blagoslovit.

Bun părinte, ţine minte:

Mama bună nu te minte,

Iar de ce-a făcut, el ştie,

N-o să-mi aibă bucurie…

Taică-său abia-l aşteaptă…,

Sunt convinsă că se-ndreaptă.

……………………………….

S-a retras păşind uşor,

A pus mâna pe zăvor,

Uşa a deschis-o larg,

Tristă m-a privit din prag.

Ochii ei lacrimi aveau,

Copiii  nu mai mişcau,

Parcă toţi vina purtau –

Măicuţă, te venerau!…

-  Bun rămas, taică părinte!…

Tu, fecior, să iei aminte:

Când un gând nu-ţi dă-mpăcare,

Nu-l striga în gura mare;

Mai păstrează-l pentru tine,

Vino, acasă..., la mine;

Eu ţi-s mamă, am să-ţi spun

Ce rău şi ce e bun.

…………………………………..

Uşa-n urma ei s-a-nchis,

Eram treaz ca după vis. 

Ce-a urmat, nu-i de mirare,

O păţeşte fiecare.

„Fratele măgar” mă cheamă:

-   Învoit sunt de-a ta mamă,

Să te-nvăţ când ai greşit!…

Dar eram tot pedepsit

Până şcoala s-a sfârşit;

Uite-aşa ne-am despărţit.

Am plecat în lumea largă;

Corcoduşă, bag de seamă,

Are pe-altul, tot ca mine,

Întrebări şi ăsta-i pune…,

Dar a-mbătrânit, se spune,

Şi-i sfătos, mi-o duce bine;

Că de-altfel… bun rămâne –

A fost tată pentru mine.

Si de el mi-aduc aminte,

C-a fost om… bietul părinte.

Si s-a dus, convins, se pare,

Că ştia secretul mare:

Toţi să creadă, să nu-ntrebe,

Că e pierdere de vreme.                  

NOTĂ:

Culmea ironiei!!!...  să nu-mi vină să cred urechilor, când întruna din zilele anului trecut am vorbit cu prietenul meu prof. Ilie Dinculescu (om de onoare al comunei) despre răposatul profesor Alexandru Corcoduşe și, abia după 60 de ani am înţeles vorba minunatului dascăl, care spunea măcar și nu măgar.

Ilie a stat cu el la ţară (l-a și înlocuit la catedră după ce s-a pensionat) şi i-a dibuit cuvântul hazliu  - „mă^cgar” care nu era „fratele măgar” aşa cum noi toţi copiii îl auzeram că spune de ne tăvăleam de râs... și ne bucuram că avem un aşa frate măgar profesor, mai mare decât (măgarul mitropoliei); pe când săracul se străduia din rărunchi să ne zică: „Frate, măcar... fii înţelept și-n învaţă, etc”

Sper să fie împăcat, acolo unde este, căci pe cel care-l pedepsea, neastâmpăratul Mărin, nu l-a uitat și-l îl venerează cu mare dragoste.  

                         *         *            *

Așa se exprima părintele Corcoduşă, plin de nbănuf: („Măi frate, măgar!... ascultă ce-ți spun”, iar pe noi ne pufnea râsul.

Dar „fratele măgar!” era de fapt  „fratele, mă^cgar”?!…***,  căci se auzea foarte sonor un „g” răgușit, iar „c”-ul nu-l puteam recepta.

Când stau și mă gândesc, după ce a trecut atât amar de vreme..., Doamne, ce surzi mai eram!... și ce puțină minte aveam.

Cât i-am fost elev, eu şi colegii mei nu l-am înțeles pe acest profesor Corcodușă „frate mă^cgar” căci sfinţia sa, de fapt, se străduia să ne spună: „Mă frate, măcar!” fii atent la mine... Extraordinar!... păgân ce ești... (și bătea cu rigla în marginea catedrei, sau mai pocnea pe câte unul dintre noi), apoi continua: fratele, mă^cgar?!…***,  nu vrea, nu înţelege, nu ascultă și vrea să fie învățat și să scape de coada sapei și coarnele plugului.... E-he!!!... o să rămâneți de râsul sătenilor, amărâților!

Și, uite aşa i-a rămas porecla de mare faimă... „Fratele măgar” spre hazul tuturor elevilor, dar mai ales a părinţilor cărora le explica despre neajutoratele lor odrasle care nu sunt buni credincioşi...