L A Ş C O A L Ă
Ţie, scumpă mamă
Aşa mi-e dor
de tine, copilărie,
Unde te-ai
ascuns ? Hai spune!
Când ai să
mai vii la mine
Să-mi aduci
doar bucurie.?...
Geaba dascălul îmi spune,
Că
maimuţa mi-e bunică;
Eu
îi zic: „Mor de frică,
Dacă
pe la mine vine?”
Domnul
poate c-a găsit
Vreo
maimuţă tare bună,
Şi
i-a zis în glumă, mumă;
Cu
asta ne-a pricopsit…
Suntem
toţi nepoţii ei!?…
Pe
fund dacă ne-am târât,
Coada,
cică-am fi pierdut
Şi
blăniţa... cu cârcei?
Când
șoptesc: „Mie nu-mi place!”
Domnu’
urechea-mi întinde,
Şi
cu dragoste m-atinge
Pentru
cele... dobitoace.
- Cap de cretă,-nţelenit!
Crezi
ce popa-ţi povesteşte?
El
cată şi te prosteşte…
Că
din lut eşti zămislit,
Şi-n
gură ţi-ar fi suflat…
Când
erai humă cleioasă;
Carnea,
cum ţi-a pus pe oase!
Şi
cu cap te-a înzestrat?
Că-n
dovleac îmi ai seminţe…
Uite-l
cum sună…, e gol!
Şi-mi
vorbeşte mai domol:
-
Ce ştii tu despre maimuţe?
-
Eu!… maimuţă n-am văzut;
Nu
cred că-i bunica mea!
Poate…
mama dumneata?
Laba
n-am să i-o sărut!
-
Ieşi afară!!! Imbecil!…
Plugul,
mâna, o să-ţi roadă,
Eşti
un prost… făcut grămadă.
-
Eu ziceam că… sunt copil.
Şi
cu-o riglă, de pe masă…
Zbârrr!
îmi loveşte-n uşă.
Când
să ies, chiar Corcoduşă,
Popa
cel cu barba rasă,
El
mă-mpinge înapoi.
-
Unde fugi, măi arătare!…
Ce
mi-ai făcut din ţigară?
Drac
nebun de maimuţoi!
Mă
strecor şi ies în grabă,
Văd
că popa e pornit;
Dacă
el m-ar fi pocnit,
Mă
făcea pe loc, grămadă,
Căci
bastonul ridicase...
Mă
temeam că pielea mea
De
pe cap… mi s-ar crăpa,
Bâta
s-ar opri în oase.
Of!..
şi la ora care vine,
Stau
smerit cum e un sfânt;
Popa-mi
pare că-i pornit:
Cu
ochii ţintă pe mine.
„Dacă
cumva-şi aminteşte?
Doamne,
de m-a reţinut!..
Zău,
Corcoduşă-i de temut:
N-am
să scap, mă altoieşte.”
Dar
cu vorbă blajină...
Şi
un zâmbet de bunic,
La
catedră m-a poftit:
-
Măi copile, nu ai vină
…Că
nu crezi în erezii;
Doar
păgânii, ei greşesc;
Bine
faci, te fericesc!...
Luaţi
exemplu, dragi copii,
La
colegul vostru care,
Ca
şi sfinţii a-ndurat!…
De
Darwin s-a lepădat.
-
Dar
a luat-o pe spinare,
Zice
unul, hohotind:
Clasa
este într-un delir;
Nu
pot râde, dar mă mir;
Popa-i
roşu, şi strigând:
-
Ce-i de râs, „frate
măcgar”?!…***
Aţi văzut ce-a suferit?…
Clasa
dă şi-n clocotit –
Un
ceaun ce stă pe jar.
Mâna
duc uşor la gură,
Îmi
muşc degetul cel mic;
- Mă „frate măgar”, îţi zic:
Eşti
curată secătură!
Si
începe popa
„Tunsu”,
Să-i
lovească pe sărite...
Alţii
se feresc şi-l minte,
Ba
pe unii-i prinde plânsu’.
Când
văzui că-i groasă gluma,
În
genunchi m-am aşezat,
Şi
smerit m-am închinat,
De-mi
vine să râd şi-acuma.
Mă
rugam cu vocea tare:
-
Doamne! Iartă-i că greşesc,
Ţie
Sfiunte-ţi slujesc,
Iartă-i
Tu… pe fiecare!
Şi,
deodată preasfinţitul...
S-a
oprit să mă asculte,
Şi-a
pus mâinile la tâmple,
Cruce-şi
făcea, fericitul.
-
Măi „frate măcgar!”
, îţi spun:
Ce tot baţi câmpii mereu?
Tu-l întrebi pe Dumnezeu,
Ce e rău şi ce e bun?!…
Nu-s destui care-L întreabă,
Ba îi cer şi socoteală?...
Ia să-ţi dau o chelfăneală,
Ieşi din clasa mea, degrabă!
El, nu vezi!… c-a reuşit,
Imbecile, să
te crească
Cu puterea Lui cerească?...
Au! Şi pe loc m-a altoit.
Că
de-atunci, îmi pare rău,
Timp
n-avui să mai întreb:
Începusem
să-nţeleg…
C-ar
fi vai de capul meu,
Dacă
plâng sau cumva râd
Când
preotul e în clasă;
Nuiaua
era cam groasă –
O
tăiase… dintr-un dud.
Ca
pâinea-i bun câteodată;
Mâna-mi
vine să-i sărut,
Şi
îmi zic: „Poate-am greşit,
E
normal, de-aia mă ceartă.”
Când
se roagă, eu îl cred…
Că
Isus vine, ne-ascultă;
Cum
părintele ne cântă,
Mi
se pare că-L şi văd.
Şi de câte ori, în clasă,
„Fratele măcgar” mă
cheamă,
Ies la
tablă… fără teamă,
C-a pierdut nuiaua groasă.
Popa
zice: „Fac greşeli lumeşti,
Doamne!
Ei nu ştiu ce spun,
Nu-i
pot făcea sfinţi… acum;
Iartă-i,
şi să nu-i trăsneşti!”
Cum
„fratele măcgar” o
face,
Că
bastonul „Mână-Lungă”
Nu
mai vreau să mă ajungă;
Tare-s
mic şi nu îmi place
Să
îndur de mila…Ta!
Iar
de cred, ce pierd?
In
zadar să mai întreb:
Cine-mi
poate demonstra,
Cum
a fost şi cum va fi,
Poate
cineva să-mi ştie?
Ar
fi chiar o nerozie!…
Pân’
la urmă m-aş sfârşi.
Dar
să cred că bunicuţa...
Scumpa,
ar fi o antropoidă!
C-ar
fi doar „o cărămidă”…
Și
să venerez maimuţa?!
Un
străbun cu patru labe,
Si-un
altar să-i mai ridic?
Maimuţoiul
mi-e bunic!…
Păi,
aşa ceva nu se cade.
Să
consum atâta piatră,
Să
muncesc precum un rob!
Spuneţi
voi, n-aş fi neghiob?
Nu
mi-aş ierta viaţa toată!
S-o
tămâii ca pe o sfântă,
Că
sunt os din osul ei?
Vai!…
atuncea şi Grivei,
Tăvălindu-se
pe burtă…
Se
va gudura din coadă,
Că
stăpânul lui e prost;
Apoi mă va lua la rost
Și
m-ar scoate din ogradă.
Gâştele,
care-s isteţe,
Toate
mi-ar râde în cârd;
Nu
m-ar vinde nici în târg…
Sigur
c-aş merita beţe
Să
le-ncasez pe spinare.
Doamne!
Tu, ce ne-ai făcut,
Spune-mi
dacă am greşit?
Numai
Tu eşti bun şi mare,
Şi-ai
lăsat în astă lume
Fiecare
să vorbească...
O
fi sfânt să se găsească,
Să
mai facă vreo minune!
…………………………………
Te pictară-n acuarele,
O,
în creion şi mozaic;
Eu
nu pot să-i contrazic,
C-aş
avea numai belele.
Mulţi
au zis că le-ai vorbit,
Te-au văzut, ai chip ca noi;
Dar,
n-au fost vreodată doi;
Fie,
dacă-aşa s-a pomenit…
Sfinţi
abili… sau prooroci,
Dumnezei
mai mici în schemă;
Că
şi-aici este-o dilemă:
De
ce faţa nu-Ţi întorci?
Să-i
înveţi… că nu e bine!
Să
scornească atâţia draci;
În
seamă de-ai vrea să-i bagi,
Să
se mai teamă de Tine!
Şi
minciuna să n-o pună
Drept
zălog şi chezăşie,
Când
cu toţi vor bogăţie
Şi
o viaţă cât mai bună.
Au
făcut din moartea noastră
Vai,
o tarabă de câştig;
Doamne!
Las-mă să plâng…
Viaţa-i
verde sau albastră?
Eu
mai cred, când ai creat-o,
Ai
făcut-o cu temei…
Nu
cu diavoli şi cu zei –
Și
cu dragoste ne-ai dat-o.
Autori
pe care lumea…
Nu-i
mai poate număra,
Au
tot scris în umbra Ta ...
Verzi,
uscate… şi aiurea.
Nu
contest că mai există
Foarte
mulţi ce-au suferit;
Doamne!…
ei te-au îndrăgit
Şi-au
avut o viţă tristă.
Dar
ca drept recunoştinţă,
Îmbuibaţii,
mincinoșii, laolaltă
Mi-au
creat lumea cealaltă,
Ca
răsplată la credinţă?
Ne-au
spus să ne pocăim,
Să
nu cădem în păcat!…
Fiecare
va fi aspru judecat –
La
bogat de-o să râvnim.
Mulţi
purtând sutana neagră,
Ştiu
plăcerea s-o vâneze:
Noaptea
merg să se distreze,
Şi
în iad nimeni nu-i bagă.
Şi
aici, mă iartă, Doamne!
Mai
ai credincioşi cu milă:
Te
slujesc şi Te admiră,
Dar
sunt cât în ciorbă boabe.
Sunt
săraci, bătrâni… pe ducă,
Cu
speranţa mai trăiesc,
În
credinţă Te slăvesc
Trec,
dispar ca o nălucă.
Când
vecernia îi cheamă,
Fac
mătănii şi suspină,
Pentru
ei, Doamne, ai milă!
Căci
ei ţin de Tine seamă.
Tare-aş
vrea să pot cunoaşte,
Doamne!…
cum ai reuşit
Dintr-un
haos infinit…
Viaţa
de-ai putut-o naşte?
Presărat-ai
diamante,
Pulbere
ce a rodit,
Universul
l-ai rotit,
Ai
dat viaţă, ai dat moarte.
Şi-o
mişcare, o dorinţă…
A
cuprins fiinţele toate,
Se
trăieşte pentru moarte –
Fără-a
cunoaşte căinţă
C-a
greşit furând din hrana
Unui
semen ca şi mine,
Ba
s-a revoltat pe Tine
Că
n-a putut să-i ia blana
De
la patu-n care doarme.
Obosit
s-a-ntors, săracul!…
De
belele-l durea capul
Şi
în somn tot mai ofta,
Când
tâlharul, speriat,
A
crezut că s-a trezit;
Prin
fereastră a fugit,
Şi
ce l-a mai blestemat…
Că-ar
fi trebuit să doarmă,
Voia
punga să i-o fure;
Omul
sub cap o ţinea,
Dar
aşa, mi-a tras o spaimă!…
A
lăsat haina şi blana –
Pentru
data care vine;
De-i
plecat pe la vecine,
O
să-i fure damigeana
Cu
rachiu de prunişoare;
Ţie,
Doamne, o să-nchine.
Eu
zic: „De ce-l ţii pe lume?
E păcat să stea sub soare!”
Şi,
iar vin smerit la Tine:
Merităm
noi ce ne-ai dat?
Doamne,
cât de-ndestulat
E
pământul, şi ne ţine...
Că
tot bob de viaţă este
De
la marea mişcătoare,
Pân’
la holda roditoare
Şi
a munţilor, sus, creste.
Dar
loc nu avem, nici pace,
Ne
certăm, facem războaie,
Sângele
curge şiroaie…
Doamne,
Ţie, asta-ţi place?
Tu,
când viaţa ai creat,
Ai
uitat ori mi se pare!…
Păi,
cum să-l ştii pe fiecare,
Ori
din mână ne-ai scăpat.
Dar
mă liniştesc degrabă:
Cloşca
puii... ce şi-i creşte,
Păi
la anul… cin-o găseşte,
Să-i
păzească în ogradă!?…
Puii
au crescut acuma,
Şi
de ea habar nu au…
Nici
bineţe nu-i mai dau,
Au
uitat că ea l-i muma,
Când
din cioc le da grăunţe,
Muşte
şi cu gândăcei;
Le
striga: „Puişorii mei,
Luaţi să creşteţi găinuţe!”
Iar
acum, biata găină…
Se
gândeşte să clocească;
Şi
alţi pui are să-mi nască;
Şi-o
să-i plimbe prin grădină.
Şi,-uite-aşa
se tot repetă,
An
de an, viaţa cu noi...
De-am
fost buni, sau poate răi,
Ori
pierim ca o cometă,
Ce
în urma ei lumina –
Dâră
a lăsat… oleacă;
A
venit, dar unde pleacă?!...
Sau
care a fost pricina
De
s-a stins ca lumânarea,
Sau
mi-a ars ca torţa vie,
E
vreunul care-mi ştie?
Sau
cunoaşte el cărarea
Ce-o
parcurge printre stele,
Alergând
ca să sfârşească!…
Cine
poate s-o oprească?
Doar
limita puterii mele...
De-a
pătrunde mai departe
Taina
cerului şi-a Ta...
Şi
cu toţii vom dispărea;
Doamne,
scrie-ne o carte
…S-o
citim cu străduinţă:
Despre,
când planeta noastră,
Cea
frumoasă şi albastră –
O
să treacă în nefiinţă.
Nu
mă tem, eu nu ajung
Să
trăiesc acel sfârşit;
Și
de ce-aş fi necăjit!?
Dacă
Tu, un Demiurg,
Nu
poţi viaţa a reţine
Să
rămân-o veşnicie.
Şi-n
a Ta împărăţie…
Fiindcă
ea îți aparține,
Stingi
pe cer un soare,
Faci
planete-ntunecate,
Ce-s
atrase şi purtate
Într-o
lume călătoare.
Că
ai Tu mare plăcere,
Armonia
s-o păstrezi:
Stingi,
aprinz și te distrezi,
Dar
produci multă durere.
Dar
cum totu-Ţi aparţine,
Şi
nimic nu vrei să piară,
Ne
vânturi ca-ntr-o moară…
Căci
mişcarea pentru Tine,
Sensul
vieţii defineşte.
Spaţiu
ai şi timp destul;
Uneori,
câte-un nebun
În
zadar se chinuieşte
Să
găsească începutul...
Sau
sfârşitul. De se poate…
Cată-ntruna,
pân’ la moarte;
Doamne!
Tu eşti infinitul?
Nu
Te văd, dar ştiu că eşti,
Nici
nu simt prezenţa Ta,
Fiindcă
fac parte din ea.
De
vrei să mă pedepseşti…
Voia
Ta este-mplinită,
Şi
nu pot să mă revolt…
Unde
merg, în gând Te port
Şi
îmi plec fruntea smerită.
Că
atât mă duce mintea...
Dar
nu cred în basme seci!
Dacă
mulţi dintre zevzeci,
Mie-mi
pot arată puntea
Dintre
iad şi raiul sfânt;
Doamne,
nu te supăra!
Cât
mi-e dat, eu Te-aş ruga:
Lasă-mă
doar pe Pământ,
Că-s
sătul de aşa viaţă!
Să
doresc un alt calvar?
Nu
sunt „fratele măgar”
Precum el ne dă povață.
* *
* * *
Zicea
popa c-o s-aducă
O
nuia de dud pârlit;
Timpul
repede-a trecut;
Dorul
şcolii mă apucă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu